I'm a sensitive psychopath. How weird could that sound? But it's the fuckin' truth.

"Crezi că o poți atinge? Moartea? Te poți contopi cu ea? O poți înțelege? Vă puteți împăca?

Îți șoptește în ureche? Îi vezi semnele în jur? Te îngrijorează? Știi măcar care sunt?

Și dacă-i doar creierul tău afectat de paranoia? Dacă te stresezi pentru niște lucruri ordinare? Atunci ce?

Dar dacă nu-s comune, ci reale, pe bune, dacă vine? Nu-ți e frică?

Dar de unde știi ce e real și ce nu? Ai vreo dovadă pentru a susține una din părți?

Dar dacă visăm?

N-aș sângera în vis.

Aiurezi.

Mereu aiurez. Și tu nici măcar nu ești real. E doar un alt monolog. Nu ești de nicio parte. Ești doar irelevant și indescriptibil și trebuie să rămâi închis.

Mintea ta e ca o cușcă, ai realizat? Și te-ai îndepărtat de subiect. Eviți adevărul.

Ești ireal și nu te pot materializa în realitate, dacă tu poți…

Tu ești eu, iar eu sunt tu. Nu mă nega, îți vei aduce doar nefericire.

Dar și dacă te accept îmi aduc nefericire.

Nicicum nu e bine.

Cum trăiesc cu asta?

Suporți.

Răspunde-mi, vezi moartea? Și tu… eu… noi… ce dracu suntem?

Unul și același. Și dacă sufletul trăiește după, nu se numește moarte.

Dar cum se numește?

Uitare."

- sursa http://nebuniaisifacelocprintrenoi.wordpress.com/2013/09/11/incert-uitare/

Imaginea asta îmi face pielea de găină. Nu, nu într-un sens bun.

Multe-s inutile

”Simt că ar trebui să se deschidă sub mine un gol mare și întunecos, care să mă înghită pentru totdeauna într-o noapte de veci.” - Emil Cioran - Pe culmile disperării

Care-i rostul meu aici până la urmă? Nu sunt fericită în prezentul în care mă aflu. Nu îmi place facultatea la care sunt pentru că nu e ceea ce mi-am dorit. Nu-mi plac multe și e inutil să le enumerez aici.
Am o singură prietenă, restul sunt doar amici și cunoștiințe. Elena.
Îmi lipsește foarte mult cineva, cu care mi-e teamă că nu voi mai relua legătura vreodată. Nu-mi ajunge să vorbesc indirect cu acea persoană și mor de ciudă că nu pot face nimic mai mult. Chiar dacă aș vrea să o fac, m-ar refuza. Am încercat, încercat și iar încercat. Inutil. Păcat...
Despre un subiect mai delicat și mai intim nu vreau să vorbesc aici. E doar între mine și acea persoană și e de ajuns. Măcar acela e singurul lucru care nu mă ”nefericește”.
Trebuie să mă gândesc bine ce voi face cu viața mea de acum încolo...
Oare dacă voi dispărea definitiv va fi mai bine? Voi face fericit pe cineva? Îmi va fi mie mai bine? Nu am de unde să știu.
Voi încuia ce a rămas ascuns în mine și nu voi lăsa să iasă ceva afară. Nu mă simt pregătită să mă eliberez de gânduri. Oricum, toate sunt lucruri mici, nimicuri neimportante. Mintea mea le concepe ca fiind importante, cruciale, grave, când de fapt ele sunt foarte ușor rezorvabile. Inutile.
Sufletul meu e un oraș atât de mare, în care mă pot pierde atât de ușor... Dacă vei vrea să intri și tu în el poate te vei pierde și tu... Așa că mai bine nu... Nu acum... Nu... Nu știu...

Sunt pierdută, dar știu unde mi-e locul. Din păcate încă nu e momentul. Va trebui să aștept... Va trebui să aștept.

Tricoul meu e la tine, sufletul meu e la tine, întreaga mea lume e la tine. Te rog să ai grijă de ele, pentru că îți vor aparține muultă vreme de acum încolo. Exagerat de multă. Cea mai multă.

Fuck it, I love you!

Mhm, dar tu ești vicleană... Ești conștientă de faptul că, chiar dacă m-ai călca în picioare, eu tot lângă tine aș râmâne, rănită, însângerată, dar iubitoare și fidelă.

Tu, femeie nebună și dragă...

Sufletele noastre se îmbrățișează non-stop și, în îmbrățișarea lor, ele fac dragoste.

De ce naiba crezi că unii oameni sunt diferiți față de alții?
”Credeam că ești diferit, credeam că nu înșeli, credeam că nu părăsești, credeam că nu minți, credeam că nu fuți...”
Să fim serioși, oamenii sunt oameni. Da, există oameni speciali, dar nimeni nu e ”diferit”. We all make the same fuckin mistakes sooner or later. Deal with it.