Trăim într-o lume mare, mare, dar nu şi roz... Cel puţin din punctul meu de vedere lumea mea nu e roz deloc.. Niciodata nu a fost. Toţi avem o problemă, însă problema mea... Ei bine... Să începem cu începutul.
Sunt şi eu o muritoare, ca toţi ceilalţi. Am 16 ani, sunt elevă la liceul X şi mă droghez. Nu sună prea bine, nu? Ştiu şi eu asta, dar... Fiecare are motivele lui să se drogheze. Unii se droghează pentru că prietenii lor fac la fel, alţii din curiozitate, alţii că au probleme... Hmm.. Au probleme... Doar că pur şi simplu nu realizează că nu rezolvă nimic prin a se droga.. Nu realizează că ei de fapt cauzează nişte probleme mult mai mari.
Sunt o ,,fată de bani gata``, cum ni se spune nouă. Toată lumea spune că adolescenţii de tipul nostru sunt fericiţi, au totul, trăiesc foarte bine... Însă cazul meu e doar.. Nu prea fericit. Adică eram extrem de fericită în urma cu 6 luni... Am făcut o prostie, ştiu. Din curiozitate am navigat pe internet, pe un chat despre care mi s-a spus. Şi acolo am întâlnit un băiat de treabă, un băiat din celălat capăt al ţării care are 20 de ani... Mă făcea să zâmbesc, ne prosteam fără motiv... Pe scurt, era genul de băiat ,,te-fac-să-te-simţi-bine``. După două săptămâni am făcut schimb de numere de telefon, de poze, de id de Messenger. Vorbeam cu el destul de mult şi întotdeauna părea să mă înţeleagă şi să mă sprijine ca să mă simt OK. După două luni mi-a spus că mă iubeşte, dar eu nu simţeam nimic pentru el, dar cu trecerea timpului am început să simt foarte multe lucruri... M-am îndrăgostit de el. Am fost o cretină, o idioată, o imatură... Vorbeam cu el zilnic la telefon şi pe Messenger şi simţeam că îl iubesc din toată inima. Eram topită după tipul acesta.
De la un timp am simţit nevoia să îl văd, să îi spun în faţă că îl iubesc, să îl ating, să îl privesc... Însă mereu apărea o problemă. Mi-a spus de patru ori că vine la mine în oraş ca să ne vedem. Şi niciodată nu a venit. Odată a trebuit să dea un examen (e student la inginerie), altă dată nu mai ştiu ce a trebuit să facă, apoi a amânat fiindcă era sigur că data viitoare va veni, dar acea ,,dată viitoare`` aiuritul de el şi-a rupt piciorul. Şi iată că nu a mai apărut. Am început să vorbim tot mai rar, iar eu sufeream tot mai mult. Îmi venea să zbier în gura mare că mă doare... Că mă doare enorm... Plângeam foarte mult.. Voiam să fug de acasă, să mor şi aveam tot felul de idei bizare. Priveam în gol mai tot timpul, iar când cineva mă întreba ce am îi răspundeam cu un simpul ,,nimic``, sau spuneam tot felul de minciuni. Eram din ce în ce mai tristă şi mă gândeam tot timpul la EL... Era clar. Sufeream. După cum spunea Shakespeare: ,, Aceste patimi oarbe n-au norocul să ţină mult; ca pulberea, ca focul… adesea au o jalnică urmare``. O jalnică urmare… Aşa am păţit şi eu… Am început să nu mai socializez. Îmi doream cu disperare ca cineva să îmi înţeleagă durerea şi să mi-o aline... Aveam nevoie de o îmbrăţişare... Toţi se uitau ciudat la mine. Asta până când m-am dus în ziua aia în club...
Era o sâmbătă splendidă, o sâmbătă cu lună plină... Adoram luna plină (cel puţin cu asta am mai rămas din amorţeala mea - nu am încetat să venerez luna –. Ceva, nu ştiu ce, mă atrăgea foarte mult la lună...). De mult nu mai ieşisem afară din casă, aşa că am hotărât în cele din urmă să ,,învii” şi eu odată şi odată. Întotdeauna mi-a plăcut în club: toate persoanele acelea drăguţe (nu chair atât de drăguţe pe cât par...), luminile, muzica, totul.
Într-un loc mai întunecat din interiorul clubului stătea ,,Gaşca“, un grup de adolescenţi şmecheraşi care se îmbrăcau mereu cu haine de firmă, şi ,,fumau flori ilegale’’. De obicei nu stăteam cu ei fiindcă erau mai ciudaţi, însă nu şi de data asta... M-am apropiat încet de ei şi am spus un ,,Bună’’ mai mult şoptit. O fata roşcată din grupul lor s-a holbat la mine în sens de: ,,Ce naiba vrei?’’… Eram puţin speriată, dar când seara s-a încheiat nu mai eram deloc aşa. Eram veselă, euforică, relaxată şi simţeam că timpul trece foarte, foarte încet. Am fumat. Însă nu o ţigară banală, ci ,,iarbă’’, corect spus marijuana.
Au trecut două luni de atunci... Am continuat să ,,trag” marijuana, ba chiar am încercat şi ecstasy. După scurt timp le-am combinat şi am observat că mă simţeam mai bine, eram fericită, relaxată şi nu mă mai simţeam părăsită de toţi.
Multă lume se droghează, însă din păcate nu toţi sunt conştienţi că pot deveni foarte uşor dependenţi. Eu eram coştientă că mă drogam şi simţeam că dacă mă droghez nu mai simt depresia, dar aveam o concepţie total greşită: ,,pot să mă las oricând”.
Drogurile nu sunt pe gratis, drogurile pot costa chiar o avere... De la o vreme am început să le cer părinţilor tot mai mulţi bani, iar ei nu spuneau nimic fiindcă erau obişnuiţi să îmi ofere totul pe tavă. Însă un lucru nu ştiam: părinţii mei nu erau orbi, ca mine. Au început să îşi dea seama că mă comport tot mai ciudat, tremuram foarte mult, aveam dureri de cap, nu mă puteam concentra şi eram foarte confuză. Într-o seară m-au întrebat pentru ce am nevoie de atâţia bani, dar nu le-am răspuns. De atunci au încetat să îmi mai dea mai mult de 10 lei pe zi. Intrasem în panică. Nu am găsit nicăieri droguri ieftine... Nu mai ştiam ce să fac şi mă simţeam din ce în ce mai rău... Aveam nevoie de acel ceva care mă făcea ,,să zbor”; aveam nevoie de DROG... Furam tot felul de obiecte şi le vindeam... Mi-am vândut multe haine şi lucruri de ale mele doar ca să fac rost de droguri... Mâna mea arăta ca o sită (am ajuns să îmi bag drogurile în vene) şi aveam cercăne imense sub ochi... Dependentă... Realizam în sfârşit lucrul acesta... Dar din păcate era cam târziu pentru mine să mă las cu una, cu două...
Cea mai bună prietenă a mea s-a simţit respinsă deoarece în ultima vreme nu mai vorbeam cu ea şi stăteam mai mult cu ,,Gaşca”. Mi-a făcut o vizită surpriză, dar nu a văzut ceva ,,frumos” când a venit la mine... Încă îmi mai amintesc privirea ei.. Acei ochi măriţi... Aproape că plângea... Îmi era milă de ea.. Nu era tocmai plăcut să mă vadă injectându-mi droguri în venă... S-a apropiat de mine şi m-a scuturat uşor de umeri. M-a întrebat: ,,Ce faci?!?”, însă eu am privit-o pierdută şi i-am zis: ,,E prea târziu...” Am început să plâng şi mă simţeam umilită... Mă simţeam groaznic...
Acum stau în faţa calculatorului şi scriu... Povestea mea. A mea. Nu îmi vine să cred că eu sunt fata asta prostuţă care îşi pierde fără rost minţile din cauza unui idiot. Asta înseamnă să îţi pierzi controlul. Nu ştii niciodată cum e să fii ,,drogata aia” până nu păţeşti chiar tu lucrul acesta, şi sincer, nu îmi doresc ca cineva să treacă prin ce am trecut eu. Nici măcar să încerce. Nu ştiu dacă am descris corect tot ce am simţit şi mi s-a întâmplat, însă eu asta îmi amintesc. Şi chiar nu ştiu ce mă făceam fără ajutorul prietenei mele (m-a lămurit că am nevoie de ajutor şi am mers la dezintoxicare). Ea întotdeauna a spus că nu ştie cum să îmi mulţumească pentu tot ce fac pentru ea, dar de data asta a reuşit. Puteam să MOR. Mi-a salvat viaţa.
Dacă vezi drogurile ca un ,,medicament", care te scapă de realitate şi pe care îl iei zilnic, nu înseamnă că ai o problemă cu drogurile, ci cu tine, ca personalitate. Şi atunci nu mai ai nevoie de ele, ci de un psiholog, sau de o persoană dragă căruia să îi pese de tine.
P.S. : Acesta este un referat pentru un concurs antidrog si trebuie tratat ca atare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu