De s'ar sparge cerul in bucati si ar cadea pe noi... De m'ai asculta macar odata... De mi'ai spune de ce taci atunci cand trebuie sa vorbesti, sa urli...
Tu esti asa... Eu sunt altcumva... Vezi macar cat de diferite sunt universurile noastre? Stiu ca vezi, dar nu vrei sa recunosti.
M'ai intrebat de ce continui, de ce te'am ales... Pentru ca n'o sa mai am niciodata asa ceva. Pentru ca ne certam des si din porcarii, dar am nevoie de asta... Monotonia ma sufoca, iar cu tine nu am asa ceva. Ceea ce avem noi e unic. Nu am mai avut niciodata asa ceva si nici n'o sa mai am, dupa cum am mai spus odata. Nu vreau sa pierd asta.
Sa va mai povestesc ceva. Mergeam pe strada. Era intuneric. Orasul era luminat de becuri, lumini din magazine si masini. Era liniste. Era dimineata, foarte dimineata. Era frig. Erau copaci pe marginea drumului. M'am vazut pentru cateva secunde intr'unul dintre copaci, luandu'mi zborul si cazand, cu aripile frante, zdrobindu'mi corpul de asfalt. Imi vedeam corpul catapultat de vreo masina.
Acum... Acum e intuneric in camera si eu imi pipai cicatricile. Unde sunt acum? Unde imi e sufletul?
Mi'am plantat in cap ideea ca trebuie sa fiu indiferenta. Insensibila. Nu trebuie sa mai am sentimente. Trebuie sa inchid totul. De fapt nu. Trebuie sa sterg totul. Sa fac sa dispara. Trebuie sa neg ceea ce sunt. Trebuie sa ma schimb in totalitate. Schimbarea a inceput de multa vreme, acum vreau sa se finalizeze. Simt ca sunt aproape. Aproape de a fi altcineva. Mi s'a spus ca nu e bine sa fac asta. Ai uitat ca eu nu fac lucruri bune? Ca pe mine ma atrage raul? Ai uitat cat ma doare sa fiu asa? Ai uitat...? Imi fac rau cu mana mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu