Picături de ploaie alergau pe suprafaţa geamului...

Ne-am uitat una la alta şi atunci am realizat că...

Se numeşte destin. Şi ne surâde.

Nu vreau să te simţi în plus sau în minus cu mine. Împărţită sau înmulţită. Oi fi tu ecuaţia vieţii mele, dar aici nu facem matematică. Aici ne iubim.

Viaţa noastră se scurge prin clepsidră şi moartea abia aşteaptă să ni se termine nisipul.

Imaginaţia mea n-are limite.

Am nevoie de cineva care să aibă talentul de a mă pune pe aripile ei/lui, să mă ridice în rai, şi să poată, de asemenea, să mă împingă cu vârful unghiilor în iad.

Şi acum ce urmează? Va urma ceva? Dar măcar a început vreodată ceva? Mă refer la ce simţi tu, pentru că eu sunt mai mult decât sigură de ceea ce se află înăuntrul meu. Întotdeauna am fost.

Sentimentele mele. Ceva cu care cu siguranţă nu ar trebui să te joci.

Minte-mă frumos.

Nu vreau să mai plâng după cineva, nu vreau să mai sufăr. Am suferit destul până acum. Vreau să fiu fericită. Nu vreau ca viaţa mea să fie un amalgam de dezamăgiri. Nu vreau să fiu o persoană depresivă. Prea mult episoade depresive nu duc niciodată la ceva bun.
Vreau fericire şi atât.
Deci... Acum ce urmează, dom`le?

Mai mult.

Au trecut câteva luni de când ne-am cunoscut. Îţi vine să crezi? Pentru mine pare o veşnicie. Fiecare secundă fără tine e insuportabilă, iar eu ard mocnit de dorul tău. Timpul trece, pământul se învârte, iar eu încă mă mai pierd în preajma ta. Înainte să ajung în faţa ta mă gândesc că o să-ţi spun atât de multe, dar când sunt lângă tine uit tot. Parcă sufletul îmi coase gura. Parcă pot vorbi cu tine doar atingându-te... Îmi e dor să vorbesc din nou cu tine prin intermediul corpului. Îmi e dor să simt că sufletele noastre vorbesc în locul gurilor noastre.

Hah, chiar şi atunci când vine vorba să scriu despre tine, despre noi, despre ce simt pentru tine, mă pierd. Ce mi-ai făcut...?

M-am întâlnit cu moartea când căutam fluturi în sânge. Îmi zâmbea. Avea doi dinţi lipsă. Am râs văzând-o. Nu îmi mai e frică de ea. E doar o marionetă, o umbră. Mi s-a spus că taie şi spânzură. Cred că de fapt doar ne gâdilă sub talpă şi se amuză de penibilitatea noastră.

Cum poţi să spui că omul ideal, pentru tine, trebuie să aibă simţul umorului? Sună atât de clişeic... Toţi oamenii au simţul umorului, într-o formă sau alta. Sau poate că nu am întâlnit eu suficienţi oameni. Nici nu mă miră, nu prea ador eu rasa umană, aşa, în general.

Cine eşti tu? Cine suntem noi? Cine sunt eu?
Azi, când te-am văzut, fluturii din stomacul meu făceau pui. Când îţi vedeam buzele, sângele mă gâdila pe sub piele. Fugea şi el, ca un copil nebun.
Îmi venea să îţi urlu că eşti sufocant de frumoasă. Că mi-a fost atât de dor de tine. Că îmi doresc să te sărut de când te-am văzut. Că vreau să te simt, lipită de mine. Că vreau să îţi mângâi mâinile.
Simţeam că eşti tot ce îmi doresc, tot ce vreau să am. Pe scurt, că eşti perfectă.