Oamenii m-au dezumanizat.

Forme de iubire (Doi indragostiti)

iubire surdă.

tu n-auzi nimic din ce-ţi spune

orice om.

tu doar iubeşti şi nu-i asculţi

pe cei care te admiră sau te judecă.

iubire oarbă.

buze. ochi. picioare. mâini.

păr. şolduri. degete.

toate-s ale noastre.

altceva nu mai vedem.

iubire albă.

ca laptele. pură. inocentă.

tu te-araţi în fiecare sărut

din dimineţile

de după nopţile

- care par prea scurte -

de dragoste.

iubire neagră.

e atunci când ne certăm

ca doi nebuni

şi spargem fibre din suflet

şi urlăm. şi se aud ecouri

ale unei iubiri crescânde.

iubire surdă.

nu ne vorbim atunci când

ne sufocăm unul în braţele celuilalt.

la ce-ar folosi cuvintele?

sufletele noastre vorbesc

în locul buzelor.

iubirea noastră.

nedefinită.

încă nu s-au inventat cuvinte

care s-o descrie.

a noastră iubire

nu poate fi cuprinsă

între litere.

iubirea noastră.

surdă. oarbă. albă. neagră. mută.

a noastră.

infinită.

poezia asta-i ca

o ploaie de litere.

e ca iubirea noastră.

haotică, dar sinceră.

umezită de lacrimi

şi prinsă între buze fierbinţi. 

În mine e mult iad. Mă guvernează diavolii, călare pe săgeţile răului. Am căutat raiul din mine, dar... mi-l găsesc doar în braţele tale.
Cum văd eu raiul? Rai = un buchet de iubire. E format din fibrele sufletului, atunci când sufletul zâmbeşte.

Mai ramai

Mai rămâi... Eu sigur vreau să mai rămân. Hai să nu plecăm amandouă. Hai să stăm pe loc. Hai să ne aşezăm pe asfalt şi să nu ne mai ridicăm. Hai să zâmbim şi să nu lăsăm pe nimeni să ne şteargă zâmbetul de pe buze. Hai să te îmbrăţişez şi să-ţi zic că totul va fi bine. Hai să alungăm fricile.

Mai rămâi... Pentru totdeauna.

Îmi place când îţi pui capul pe umărul meu. Atunci simt că ai nevoie de mine şi mă simt puternică, din titaniu. Te sprijineşti de mine, dar nu îţi sprijineşti doar corpul, ci şi sufletul (de fapt, în primul rând sufletul).
Când îţi pui capul pe umărul meu simt că nu vrei să lupţi singură, ci vrei să lupţi împreună cu mine.

Ştii... îmi vine să mă urc pe cel mai înalt bloc din cel mai populat oraş şi să strig, cât mă ţin plămânii: "O iubesc pe X!!!" (X fiind tu, pui de om)

Mă urăsc. Asta e în spatele fiecărui "Sunt drăguţă". Spun asta pentru ca, pentru câteva secunde, să vă creez iluzia că îmi place de mine, că mă simt bine în pielea mea. Îmi iese de multe ori. Dar eu de fapt mă urăsc.
Sunteţi fericiţi acum? :)

Colegilor mei din generala

Voi nu o să mă înţelegeţi niciodată! Nici măcar nu o sa vă ofer şansa să mă cunoaşteţi.
Am fost ciudata aia, fata aia care nu vorbea cu nimeni. Rar când scoteaţi de la mine mai mult de "Ceau. Ce faci? Bine". Aşa va fi întotdeauna. Voi fi ciudata, nebuna, introvertita, neînţeleasa. De ce? Pentru că n-am cu cine! Majoritatea eraţi şi sunteţi ţărani proşti, cu prejudecăţi şi încuiaţi. Well, mă doare undeva de voi.
Loserilor. 

Ma innebunesti...

Vreau să-mi dai îmbrăţişări verzi şi să vezi prin carnea mea ca prin sticlă... Eşti ca o cafea tare, cu un pliculeţ de zahăr, dar nu îmi umpli doar dimineţile, ci viaţa întreagă.

Aşa nu!

 

 

Violenţa nu ajută niciodată la nimic. De fapt ajută... la distrugerea unui om din punct de vedere psihic. Foloseşte bătaia şi vei transforma un om normal într-unul traumatizat, introvertit, depresiv, sociopat, poate chiar psihopat, în unele cazuri.

Muzelor mele...

Muzele-mi sunt fantome care vin şi pleacă. Poposesc în cafeneaua sufletului meu şi nu beau cafea, ci vin. Râd de fericire şi se îmbată de la cuvintele pe care le atârn pe ele, ca pe nişte umeraşe. Nu plătesc niciodată consumaţia pentru că sunt obligate să plătească în sânge.
Muzele mele sunt mai diverse decât florile. Le mângâi pe fiecare în parte, dar le dau drumul când le epuizez. Le las să iasă, dar ies stoarse de viaţă şi de frumuseţe. Nu-i nimic, cineva le va reînvia iubindu-le.
Credeţi că eu nu le iubesc? Oh, eu le ador.

Find time for me or...

... my bleeding heart won't make it

Just kill me or save my life

...

- Nu pot să mă culc cu tine. Ar fi ca şi cum m-aş culca cu mine.
- Şi n-ai vrea să te culci cu tine?
- Nu. M-aş plictisi.
- Nu cred că eşti plictisitoare în pat.
- Nu sunt, dar, din moment ce aş anticipa tot ce vrei să faci, m-ar lua somnul.
- Crezi?
-Sunt sigură. 

...

Tu nu ştii să iubeşti.

Niste randuri

O să scriu şi eu o postare mai lungă, aşa, mai „la sentiment”, cum n-am mai scris demult.

Înainte de toate, vreau să le mulţumesc tuturor celor care m-au citit, mă citesc şi mă vor citi. Respect, oameni buni (şi răi şi oricum aţi fi)!

Aşa... Vreau să spun, cu mâna pe suflet, că m-am săturat de tot. Mi-e lehamite de oameni şi de neoameni.

Vreau să plec într-o călătorie, fără bilet de întoarcere. Na, poate că facultatea o să mă ajute cu schimbări and shit, dar eu vreau schimbări de ordin sufletesc.

Mai sunt şi în perioada aia căcănie de adolescenţă spre maturitate. În 8 fac 19 şi n-am niciun chef (de parcă aş putea stabili dacă se poate sau nu să împlinesc 19 ani). Timpul fuge ca nebunu’.

Şi ce-am realizat eu în anii ăstia? Mai nimic. În curând, pentru cei care nu ştiu, am de gând să public o carte. O să fie criticată şi, normal, o să-mi pese de critici şi o să le pun la suflet. „Care suflet? Ai tu aşa ceva?”, ar spune o fiinţă imbecilă, care nu mă cunoaşte şi nici măcar nu îşi dă silinţa să o facă. 

Dar să revin la “urăsc totul”. Urăsc perioada asta în care am intrat. Nici măcar nu realizez ce mi se întâmplă, dar nici nu prea vreau să realizez. E mai bine aşa, să fiu naivă şi să nu-mi mai fac griji pentru orice. Când nu ştii care-i faza cu tine… E cel mai bine pentru sufletul tău! Adică e cel mai bine iniţial, dar cu cât amâni momentul în care ştii că eşti iaar în depresie, cu atât e mai dureros când te loveşte în moalele capului acea “realizare”.

Mă rog… Ce e trist e că îmi cam piere cheful de orice. Iubesc şi, în acelşi timp, urăsc omenirea. Nu s-a schimbat nimic în privinţa asta. Îmi iubesc prietenii mai mult decât mă iubesc pe mine. Ei sunt cei mai importanţi! Dar restul oamenilor… Nu mai am chef, frate, nu mai am chef… Nici pe stradă nu mai suport să îi mai văd. De aia, de fiecare dată când ies din casă, ies doar cu căştile în urechi şi cu privirea împlântată în pământ.   

Poate c-am fost cam incoerentă, dar nu-mi pasă.

Cel mai mult îmi doresc să iubesc şi să fiu iubită. Clar nu vreau jumătăţi de măsură. Vreau totul sau nimic. Dacă nu primesc totul... mă întristez al dracului de mult. Aş vrea să naufragiez în inima cuiva şi să rămân dracului acolo. De pe acum încep să caut ceva veşnic, o iubire de aia mare, care să ţină până când o să dau colţul şi-o să mă întâlnesc cu tata (cu dracul, pentru necunoscători). Ai de gând să îmi oferi toate astea, a? Sper că da, că dacă nu, o să cad în ceva urât de tot şi nu ştiu cât de uşor o să pot să mai ies.

Când am început postarea aveam de gând să scriu multe, dar, în ultima vreme, mi se blochează creierul şi nu pot să mai scot din mine tot ce simt. Mă închid în mine, poate. Poate...

Cred că asta-i tot. Mă scuzaţi dacă v-am făcut să pierdeţi timpul citindu-mă. Sper doar că a meritat să o faceţi.

V-am lăsat, cu drag, a voastră Ciudăţică.

Peace and Love.