Zilele astea am simtit ca am nevoie de el. Dar acel el e prea departe… Si nu ii pot atinge nici macar varfurile degetelor… Si stau si ma gandesc ca nu il pot uita deloc oricat as incerca. Ceva inauntrul meu, nu stiu ce, tine ca si cu dintii de amintirea lui… De vocea lui… Mai ales de vocea lui… Voce pe care nu am mai auzit`o de atata timp… Vocea pe care o iubesc, pe care o ador… Cea mai frumoasa voce din lume… De ce nu m’a invatat cum e sa fiu singura? Cum sa resist o zi fara el… O zi in care sa incerc din rasputeri sa nu ma plictisesc, o zi in care sa zambesc non-stop… Sa incerc… Dar sa nu reusesc. Am observat ca nu mai sunt aceeasi fata plina de viata, aceeasi fata glumeata si dulce… Sunt diferita. Foarte diferita.
Orice fac imi aminteste de el, imi aminteste de acea vara si de acel 9 Septembrie si imi spune ca am fost facuti unul pentru altul si ca nu pot sa respir fara el. Nu stiu… Chiar nu mai stiu… Deocamdata raman doar cu lacrimile mele si cu melodiile triste pe care le ascult, si astept…Astept… Astept zambetul pe care am cam uitat sa`l schitez….
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu