Cred ca toti am patit sa vrem sa spunem multe, dar sa nu avem cuvinte. Sa ne ramana acele cuvinte ferecate in spatele buzelor. Corpul nostru sa cerseasca mut imbratisari lungi cat o noapte de vara. Dar sa le cerseasca in tacere. Fata noastra sa fie sclava mastilor vesele, iar sufletul sa ramana trist, distrus.
Stiu ca ai patit-o si tu intr-o zi cu soare sau fara. Sa iti doresti sa iti fie inteleasa tacerea si sa fii imbratisat aproape non-stop doar de un singur prieten/o singura prietena. E ca si cum ai umbla foarte imbracat prin desert si ai astepta sa fii dezbracat de alte maini, ca sa nu te sufoci.
Sa simti un gol care te doare, care pulseaza si te raneste prin simpla lui prezenta. Sa te simti singur, chiar daca nu esti. Si neputincios. Sa cersesti afectiune cu priviri in pamant sau in gol.
Asa sunt eu acum... Asa sunt eu de saptamani. Si sunt nefericita si disperata si mi'e frica. Astept sa vina ceva, dar nici eu nu stiu ce.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu