Si gura ei nu era ca a altora. Ea nu spunea povesti multe, ea doar spunea. Uneori nu spunea. Dar sufletul ei era casa unor creioane. Alb, rosu, albastru, negru... Si in fiecare zi isi colora sufletul dupa sentimente.
Ea avea o casa a viselor. Si plangea cand un vis murea. Striga in gura mare ca inca mai crede in vise, dar i se frangea sufletul colorat in negru.
Ei ii era frica. Nu intelegea de ce oamenii sunt asa de rai. De ce fiecare ii cere ceva. Simtea ca nu mai are ce sa dea.
Doar muzica o mai linistea. Si privea pierduta, incercand sa isi adune gandurile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu