"Si nu mi-ar fi atat de greu daca intr-o clipa rece ea mi-ar sopti ca imi trece"

"...m-am resemnat, atat a fost sa fie,/ ma uit cum scade soarele-n apus.../ si-astept raspunsuri care n-or sa vie/ la intrebari pe care nu le-am pus..."

Daca plec nu ma mai intorc ca nu mai am la cine

Am cautat si nu m-am oprit. Am calcat suflete in picioare si nu am privit inapoi sa nu mi se vada lacrimile care imi curgeau pe obraji. Sunt o fata obisnuita cu ganduri obisnuite. Stiu ca nu voi putea schimba aceasta lume dupa gandirea mea... Am venit singura pe lume. Plec singura si in urma mea voi lasa zambete, lacrimi, amintiri sau suspine acelor oameni pentru care nu a contat niciodata felul in care am gandit sau mi-am trait viata.

Sunt prea orgolioasa.

O privesti cum se-ndeparteaza si sufletul tau incet ingenuncheaza. Dar mintea ti-e stapanita de orgoliu, si-o lasi sa plece, lasandu-te in doliu. Crezand c-o sa se-ntoarca cand o sa regrete, vrei sa pleci, ignorand sentimente ce-ti spun sa lasi in urma un important drum. Dar inima ta incet se rupe nevrand sa paraseasca aceasta punte ce va leaga de un trecut frumos, dar in acelasi timp si dureros.

Oare de ce nu tac dracu' cand vreau sa spun prostii? De ce cand spun ce simt spun doar cacaturi?

Monstrul din mine

M'am uitat in oglinda si nu m'am mai recunoscut. Sunt atat de vulnerabila si imi e atat de teama sa nu fiu ranita si sa nu fiu vazuta asa cum sunt defapt. Imi e teama sa nu se vada cat de distrusa sunt pe dinauntru. M'am schimbat atat de mult incat nu ma mai recunosc. M'am pierdut cu totul. De regasit nu cred ca ma mai regasesc. Filozofez pentru ca nu mai inteleg nimic. Nu mai inteleg viata si rostul ei. Inot in cacat. Vorbesc aiurea si ranesc. Pentru ca am fost ranita? Sau pentru ce? Imi bat joc fara sa gandesc. Nu ma mai pot concentra. Imi pierd frumusetea interioara. Pierd tot ce am. Defapt nu, arunc si distrug tot ce am. Obisnuiam sa ma innec in alcool sau sa fumez. Am renuntat la a mai face asa ceva, dar in loc sa devin mai buna am devenit de rahat. Daca m'am pierdut inseamna ca... Nu mai am scapare? Nu mai pot sa repar nimic? Nu mai am rost? Ce inseamna? Nu mai vreau sa mai fac nimic. Nu mai vreau sa mai merg nicaieri. "Mâine va fi frumos, va fi mult mai bine. Azi... e doar azi." Asa sa fie? Nu prea cred. Fiecare zi ma impovareaza mai mult. Fac greseala dupa greseala. As fi vrut sa fie mai usor. Nu inteleg de ce sunt asa. Nu ma inteleg pe mine. Azi e o zi din aia de cacat in care aproape ca imi scuip plamanii, in care zbier de'a dreptul si sper sa nu ma auda nimeni, in care ma simt ca o leguma, in care nu mai am aer si strang atat de tare pumnii incat aproape ca ma ranesc singura. Vorbesc singura, cu voce tare. Tip. Plang de cam jumatate de ora. Ma injur pe mine. Inutila. Inutila. Ma simt atat de inutila si de fraiera... Sunt buna de aruncat. Nu mai sunt eu. Ce am facut cu Andreea?

Oare ce se ascunde in spatele acelor ochi?

Suntem niste masti intr'o piesa jucata prost.

ma ard lacrimile.

Doare

Doare sa stiu ca nu mai e la fel si ca totul se va sfarsi. Doare sa nu te mai am. Doare sa simt un gol in mine atunci cand sunt cu tine. Doare ca nu mai simt la fel...

Lost

M-am ratacit in mine insami. Sufletul meu nu isi mai gaseste locul si nu mai intelege nimic.

I'm sorry I can't be perfect.

Joi. Frumos afara. Cer senin. Soare.
Dar cui ii pasa? Eu stau in camera, ca de obicei. Probabil din cauza ca nu am cu cine vorbi... ma gandesc la chestii. Sunt putin confuza, putin ingandurata. Ma gandesc de ce oare nu ma simt iubita deloc? De ce oare simt ca sunt in plus pe lumea asta? Nu imi pare ca sunt frumoasa sau orice altceva ce ar trebui sa fiu. De aia nu ma iubesc unele persoane. Si nah sa zicem... Degeaba ma simpatizeaza multa lume, ca cei de care am cu adevarat nevoie nu ma iubesc. Sau poate ca unii ma iubesc, dar nu suficient.
Nu vreau sa sufar de singuratate, chiar nu. De asta ma tem cel mai mult.
In momentul asta mi'e dor de zambetul meu stupid si de veselia mea prefacuta. Nu vreau sa ingrijorez pe nimeni, tocmai de aia imi pun o masca : masca bucuriei.
Mi'e dor de toamna, de momentele in care mergeam prin parc cu castile in urechi si fumand fara griji, de momentele cand ma uitam in jurul meu si totul era frumos. Acum e primavara si desi totul invie, mie nu'mi place. Nu'mi place nimic.
Imi doresc o alta viata, o alta casa, un alt corp, alti parinti.
Oare de ce unii oameni sunt bogati si fericiti iar altii isi urasc viata? De ce totul e atat de nedrept?
I'll never be good enough for my parents.
Nu sunt suficient de buna, poate asta e. Si nici nu voi fi vreodata. Sunt "defecta".

Alta depresie...

Poate suna stupid si copilaresc, dar te vreau inapoi. Ma simt inghetata, amortita, pierduta. Mi'e ciuda ca imi revin si apoi ma apuca iar depresia.
Mi'e dor de tot. Simt cum ma paraseste tot curajul, toata increderea in mine, toata vointa de a te uita. Stiu doar ca te vreau. Chiar acum. Chiar aici. Dar...
Simt un gol imens in mine... Simt casa pustie... Imi simt viata fara folos...
Esti atat de departe de mine... Si vei fi permanent asa. Nu inteleg de ce imi doresc ceva imposibil. Nu inteleg de ce nu pot sa am ce imi doresc. La dracu'!
Nu am mai simtit niciodata ceea ce simt pentru tine.
Si crede'ma ca am incercat sa trec mai departe, sa fiu cu altcineva, dar nu am reusit. Nu pot.
Dragut. Vorbesc cu o fantoma, cu o umbra, care oricum nu o sa citeasca niciodata asta. Vorbesc cu un ciudat care nu ma iubeste si nu ma pretuieste indeajuns. Vorbesc cu cineva care m'a lasat balta de mii de ori. Vorbesc cu cineva care m'a facut sa plang pana cand am crezut ca nu mai am lacrimi. Vorbesc cu cineva pentru care mi'as da viata.
Nu sunt in stare sa te judec pentru ca stiu ca nu ai putut sa faci unele lucruri, nu ai putut sa fii aici pentru mine, insa simt ca nici macar nu te'ai straduit sa o faci.
Te urasc! Dar in acelasi timp te iubesc la nebunie si e aiurea totul fara tine. Nimic nu mai are sens.
Am dat tot ce am avut mai bun din mine. Acum a ramas... nu stiu ce a mai ramas...

I'm so sick

Se petrec atat de multe inauntrul meu incat nici nu stiu exact cum sa scriu ce anume se petrece. Simt ura, multa ura, ma simt satula de tot rahatul din jurul meu, dar simt si durere care ma macina.
Hmmm... Poate e doar e depresie stupida. O fi ea depresie stupida, insa e putin ciudat ca in tren sa'mi bag castile in urechi si sa ascult o melodie care mi se parea mult prea violenta pentru mine. E putin ciudat ca imediat dupa aceea sa incep sa plang si sa simt nevoia sa urlu de durere. Imi doream ca trenul sa nu se mai opreasca, sa nu mai ajung acasa, sa nu ma mai duc niciodata la scoala, sa nu mai ies niciodata din trenul acela; imi doream ca ''sora mea'' sa fie si ea pe acolo.
Poate doar m'am descarcat. Poate...

Urasc sa'mi simt patul gol in iernile reci. Urasc faptul ca unele persoane nu au incredere in ceea ce zic. Urasc momentele cand unii imi spun ca sunt nebuna (la propriu). Urasc ochii verzi. Urasc varza. Urasc sa mi se spuna ca eu nu pot fi sensibila si ca nu pot sa plang (Chiar vreti sa plang in fata voastra si sa va arat cat de slaba de inger pot fi?!). Urasc faptul ca nimeni nu lupta pentru mine. Urasc oamenii cu zeci de fete. Urasc adultii care pretind ca stiu totul. Urasc momentele cand imi doresc sa apara o gaura de nicaieri si sa ma inghita cu totul.
Urasc sa iubesc, dar iubesc sa urasc.
In ultima vreme imi urasc viata. Urasc tot ceea ce ma inconjoara. Uneori vreau sa fiu pur si simplu singura. Doar eu cu mine...
Insa dupa aceea realizez ca am nevoie de persoanele pe care le iubesc... Si pe care nu vreau sa le pierd. Insa... se intampla ca acele persoane sa nu fie aici pentru mine. Si asta doare cel mai mult.

Same shit. Different day.

- Mami... da' unele nuci nu le pot desface. Unele le desfac asa usor, dar cu celelalte ma chinui o gramada si abia le desfac...
- Pai nucile sunt ca oamenii!
- Cum adica?
- Pai unele nuci sunt mai ''handicapate'' (ce ciudat mi s'a parut ca suna acel ''handicapate''), unele se deschid foarte usor si poti scoate imediat samburii din ele, unele se deschid foarte greu... La fel ca oamenii.

Dar vezi tu, eram doar o pustoaica atunci cand mi s'a spus asta si al dracu'... n'am inteles nimic! Abia azi mi se deschid ochii. Pana acum am trait in bezna totala.
Si ce morala are pana la urma faza cu nuca? Faptul ca oamenii se pot inchide inauntrul lor si doar cu forta ii mai poti ''deschide''. La fel cum am facut si eu.
Acum cand scriu ceea ce simt ''iese din mine'' ceva cat decat frumos, dar cand vorbesc nu ma pot exprima, sau nu vreau sa ma exprim. Sunt atat de rece... Atat de distanta... Atat de demonica... Atat de nebuna... Atat de neinteles...
Hai ca nu'i greu, bai... Sunt doar o nuca mai incapatanata. Iar daca eu vreau sa nu ma deschid, nu ma deschid.
Ghici cui dedic tot ce am scris pana acum? Mamei. Celei care m'a facut sa simt ca viata e un iad. Celei pe care o urasc pentru ceea ce a facut din mine. Dar totusi... celei care m'a nascut si are grija de mine.
Dar nu te stresa, mama. Intr'o zi vei ramane fara mine. Vei fi fericita atunci?

Da'mi un vis, pentru ca realitatea ma ucide...

Singura si goala pe dinauntru... Joc un rol: ma prefac ca mi'e bine.
As vrea sa pot da timpul inapoi... Sa sterg noaptea aia din viata mea... As vrea ca atunci cand inchid ochii sa nu te mai visez... As vrea sa dispar pur si simplu... Acum ma simt bine si fericita. Insa in urmatoarea secunda apare o amintire cu tine... Te'am sters din viata mea, dar cel mai greu e sa te scot din mintea si inima mea... Visul cu tine se spulbera la fel de usor cum a aparut... Pentru ca esti doar nu vis. Nu esti real. Sau cel putin nu mai esti tu... ''Tu'' pe care il stiam eu. Dar oricum si acel tu pe care il stiam mi'a rupt inima in bacatele care abia le'am mai lipit la loc. Acum pe astea de acum le mai pot lipi oare?
S'a terminat.
Simt cum sangerez pe dinauntru si nu pot controla asta. Simt cum ma pierd...
Ma intreb daca te'a dururt despartirea noastra... Sau poate ca acum ti'e mai bine.

Cretina mea...

,,Există o adevărată magie în prietenia de la distanţă. Ea îţi permite să te relaţionezi cu alte fiinţe umane într-un fel care merge dincolo de a fi in mod fizic împreună, iar această legătură este adesea mai profundă.” - Diana Cortes

Citind acest aforism am simţit înăuntrul meu ceva geamăn cu durerea … De ce? Pentru că şi eu am o prietenă pe care nu o cunosc real, adică la distanţă. O cunosc de un an şi în tot acest timp am coresondat virtual însă întotdeauna am simţit că parcă aş cunoaşte-o de o viaţă…
Probabil că nu am stofă de povestitoare sau probabil că nu ştiu reproduce în cuvinte cât de fericită eram când o vedeam pe fata aceasta online. Puteam să vorbesc cu ea orice, nu-mi era niciodată teamă că mă va judeca. Era o prietenie magică deşi eram departe una de alta…
Uneori îmi doresc să nu fi intrat pe site-ul acela unde am cunoscut-o… Era o persoană atât de plină de viaţă, părea o vedetă, o stea…
Deşi recunosc foarte greu ceea ce simt, pot să zic că nu am mai întâlnit pe nimeni atât de specială cum e ea, că nu am mai simţit nevoia să fac pe cineva să râdă non-stop, nu am mai găsit o prietenă ca ea… Dar toate lucrurile bune au un final…
A trecut foarte mult timp de când am vorbit ultima dată cu ea şi recunosc că mi-e foarte dor de ea… Dar asta este. Prieteniile pe internet nu durează o veşnicie. Întotdeauna apare ceva şi acei prieteni dispar, cu sau fără voia lor.

Unde esti? Ce faci? MA MAI IUBESTI??

Mi'as dori sa spun acum ''Mi'e dor de tine'' dar simt ca nu mai am cui zice...

Nu stiu de ce simt ca acesta va fi un adio ravasitor. Nu pot sa astept la nesfarsit si nu pot sa stau cu mainele in san si sa nu imi fac griji pt ca nu mi'ai mai vorbit de atata timp...
Inteleg, suntem impreuna, tu esti departe, dar eu? E ceva de genu' : si ce daca ea sufera? o sa'i treaca...??
Trece... Insa acum simt ceva in mine... Care ma doare enorm si ma omoara pe dinauntru... Sunt si eu om. Un om foarte vulnerabil. Un copil chiar. Ba nu, o adolescenta.

Vai...........
Vorba aia: it hurts like hell. It hurts like hell sa nu te am aici langa mine, sa nu pot sa te imbratisez, sa nu'ti aud vocea si mai ales sa nu mai vorbesc cu tine de atata timp... Nu sunt de piatra...
Am incercat sa'mi diminuez durerea si tristetea cat am putut de mult, dar acum simt ca explodez... Si nu vreau decat sa plang.....

Trebuia sa scriu asta dupa ce mi s'a intamplat chestia respectiva, dar... Acum dupa ce mi s'a urcat la cap chestia pe care am baut`o... Pot scrie. :)

S'a intamplat miercuri parca... Am recitit toate mail'urile pe care ni le'am trimis reciproc... Si au inceput sa'mi straluceasca ochii... Apoi dupa o ora sau doua m'am intristat brusc (asta a fost la scoala). Am luat o nota aiurea si nu mi'a convenit. Si brusc mi'a aparut in minte imaginea lui... M'am gandit ca daca el ar fi in tara l'as suna si m'as plange lui, mi'as descarca toti nervii... Si in cele din urma el m'ar face sa rad, m'ar face sa'mi bata inima nebuneste... Dar el nu e aici... Nu am cui sa'i spun ce ma doare... Si cel mai dureros e ca nu'l am pe el.. Am nevoie de el...
In pauza m'am pus langa geam si, ca sa nu am vada nimeni, m'am uitat pe geam in parc, la frunze si mi'am amintit ziua aceea in care am crezut ca o sa vina la mine si nu a venit... Si nu m'am mai dus ziua aia la scoala... Am stat in parc si am fumat... Si am plans... Amintindu'mi asta am varsat doua lacrimi. Atat.
Ziua a trecut greu, foarte greu... Elena m'a sustinut ca de obicei. E o prietena buna. :)
Cand am ajuns acasa m'am asezat in fata calculatorului si am ascultat muzica... Si am continuat sa plang... Din nou...
Cand m'am pus in pat ma simteam nelinistita si imi era frig... Ma simteam ''rupta''... Am inchis ochii si am visat nu stiu ce dracenii si m'am trezit pe la ora 2... Imi era frig din nou... Dupa o jumatate de ora cred ca am adormit din nou... Insa pe la 3 m'am trezit dint'un vis care m'a facut sa ma simt ingrozitor... Se facea ca eu eram la facultate. Si stateam intr'un apartament. Si era noapte, iar eu dormeam. Si m'am trezit din somn, m'am ridicat din pat, am luat telefonul si l'am sunat pe Ellu. Dupa putin timp el a venit la mine si m'a strans in brate. Ne'am pus in pat si stateam imbratisati... Si brusc m'am trezit... Si am inceput sa plang... Pentru ca la naiba... Am fantezii de genul de foarte multe ori... Visez cu ochii deschisi ca suntem impreuna noptile... Ca ma mangaie pe spate... Ca imi sopteste lucruri simple... Ca ii simt respiratia calda pe gat... Ca facem dragoste... Ca ne iubim pur si simplu. Insa fanteziile astea dor enorm... Si imi lasa un gol in suflet...
Noaptea respectiva am plans foarte mult... Si ma gandeam la el non-stop... Si imi doream atatea... Ma simteam atat de terminata fizic si psihic incat cred ca daca cineva imi dadea o palma nu simteam...
Nici nu stiu sa descriu bine tot ceea ce am trait pentru ca alcoolul ''isi face treaba''.
Mi'e dor de el...

Cretin!! Cretin!! Cretin!!!

Bai ce ma enerveaza persoanele care ma sacaie. Ma enerveaza la culme. Sa stea non-stop `` in curu``` meu si sa ma critice, sa ma intrebe ce fac, cu cine vorbesc, ce fut... Bagami`as pula da` ce naiba esti tu? Detectiv? Ce`ti pasa tie ce fac eu? Fac ce vreau, iubesc pe cine vreau, ma doare in cur de tine. Dumnezeule, cum ai putut da asemenea specimene pe pamant? Buna era vorba aia: Romanie ce te hului! Cum naiba sa nu ma enervez? Daca tu ma bati la cap si nu te mai opresti... Deja nu mai suport. La naiba!! Am nevoie de o tigara...

Ganduri care mocnesc

Deci... O postare scurt si la obiect. Necenzurata.
Asa imi vine sa trimit pe toata lumea de unde a venit... Adica nu pe toata lumea. Exista si mici exceptii. De ce dracu` lumea devine tot mai curva pe zi ce trece? Nu spun asta fiindca cineva mi`ar fi facut rau in momentul asta sau pentru ca sunt suparata, spun asta pentru ca asta simt. Sunt doar ganduri de la miezul... diminetii. Pana mea ca pur si simplu ascult rock si imi vine sa ii bag pe toti in pula mea. Pe care oricum nu o detin. Dar e o vorba si asta. O vorba ''a la usa cortului''.
Am nervi asta e clar. Si nici eu nu inteleg de ce. Aaa.. probabil pentru ca imi urasc parintii. Da. Poate. Imi urasc viata. Si nici nu m`am nascut in locul potrivit. Hai sictir in pula mea!! Damn.
Bun... deci mi`ar prinde bine o ciocolata, o cafea sau o tigara sau ceva care pur si simplu sa ma calmeze. Sunt un stres si jumatate. Ha ha.

Zilele astea am dat peste un baiat pur si simplu minunat. Un baiat cu o voce calda si blanda, cu niste ochi albastri superbi in care te pierzi, cu niste gropite adorabile in obraji... Un baiat care tine la mine. Dar uite ca pula mea sunt confuza. Nu mai stiu pe ce lume traiesc. Adica la naiba! Daca cineva tine la mine si ma face sa zambesc de ce sa nu fiu cu el? Aaaa.. defapt cum sa il las eu pe ``iubirea vietii mele`` care mi`a facut zile negre? Nuuuu. Nici gand. Mai bine continui sa visez ca o proasta cand stiu prea bine ca visele nu devin realitate. Fuck off!!
Si acum o ''cugetare'' de final... Tocmai ascult o melodie de la Paramore care imi place foarte mult. Adica imi plac versurile astea: `` Keep your feet on the ground when youre head`s in the clouds`` , ``Well you built up a world of magic because your real life is tragic``. Deci.. sa analizez aceste versuri. La primul vers ... Sa nu mai visez atata. Si chiar daca visez sa raman cu capul pe umeri. Sa nu ma pierd in extazul adolescentei. Fiindca daca ma pierd odata sunt pierduta de tot. Stiu eu ce zic. La versul al doilea ... Mi`am creat o viata magica pentru ca adevarata mea viata este tragica. Si asta e adevarat. Prin virtualitate ma simt EU. Nu imi mai este frica de nimic, pot sa imi permit sa fiu nebuna, pot sa rad cand am chef, sa injur pe cine am chef... De ce nu le fac pe toate astea real? Nu stiu. Probabil pentru ca in mine mocneste frica. Si frica asta tot blestematii de parinti mi`au impus`o. Cum naiba sa`i iubesc?? Si`au batut joc de viata mea si mi`au impus niste idei de copil tembel. Dar nu o sa mai fie la fel. Nu o sa imi mai fie frica de nimic. Nu o sa imi mai fie frica sa fiu eu. Sunt independenta si rebela. Si nu imi mai pasa de nimeni. Punct.