joi, 27 martie 2014

”Noaptea
îmi vorbeai
de stelele din ochii mei
și luna prinsă-n păr
Nu știai că picăturile de ploaie
sunt lacrimile mele de dor…”


Nu știu ce să mai fac... Mi-e așa de dor de tine că simt că mi se frânge inima de fiecare dată când mă gândesc la tine.

Mi-e ciudă că uit amănunte din întâlnirile noastre. Aș vrea să nu uit nimic vreodată, să mi se tatueze în minte totul.

În ultima vreme îmi vine să plâng când îmi amintesc că te-am ținut de mână, te-am sărutat, te-am mângâiat... Nu știu cum să mai fac față... O să ajung să înnebunesc. Plâng uneori o oră întreagă și mă opresc cu greu.

Nici inspirație nu mai am... Chef de viață nici atât.

Nu înțeleg ce se întâmplă cu mine. Îmi fac planuri cu tine, mă văd în viitor cu tine... Nu am mai făcut asta niciodată și mi-e frică. Vreau să mă opresc, dar nu știu cum...

Tind să cred că eu chiar nu am mai iubit niciodată. Nu așa, nu ca pe tine. Ce faci din mine, pui de om? Oh...