Imaginea asta spune totul.

Fantezii, fantezii... Stop!

Nu mai stiu ce se intampla cu mine. Stau in camera, ascult niste muzica, beau si scriu.
Nu inteleg de ce nu pot sa am ce imi doresc. Azi am avut niste fantezii cu Z si apoi l'am vazut pe A si pur si simplu mi'am dorit sa il sarut (de aia l'am tras de haine ca sa se apropie de mine), dar n'am putut sa il sarut. Dupa putin timp mi'am amintit de Ellu si mi'au disparut ambele fantezii.
Nu mai inteleg ce vreau eu pana la urma si de ce tot imi apare Ellu in minte. E de ajuns! A trecut suficient timp! Nu mai vreau sa il visez pe el! Mi'a ajuns!
Cred ca nu mai am inspiratie acum...

Alta depresie...

Poate suna stupid si copilaresc, dar te vreau inapoi. Ma simt inghetata, amortita, pierduta. Mi'e ciuda ca imi revin si apoi ma apuca iar depresia.
Mi'e dor de tot. Simt cum ma paraseste tot curajul, toata increderea in mine, toata vointa de a te uita. Stiu doar ca te vreau. Chiar acum. Chiar aici. Dar...
Simt un gol imens in mine... Simt casa pustie... Imi simt viata fara folos...
Esti atat de departe de mine... Si vei fi permanent asa. Nu inteleg de ce imi doresc ceva imposibil. Nu inteleg de ce nu pot sa am ce imi doresc. La dracu'!
Nu am mai simtit niciodata ceea ce simt pentru tine.
Si crede'ma ca am incercat sa trec mai departe, sa fiu cu altcineva, dar nu am reusit. Nu pot.
Dragut. Vorbesc cu o fantoma, cu o umbra, care oricum nu o sa citeasca niciodata asta. Vorbesc cu un ciudat care nu ma iubeste si nu ma pretuieste indeajuns. Vorbesc cu cineva care m'a lasat balta de mii de ori. Vorbesc cu cineva care m'a facut sa plang pana cand am crezut ca nu mai am lacrimi. Vorbesc cu cineva pentru care mi'as da viata.
Nu sunt in stare sa te judec pentru ca stiu ca nu ai putut sa faci unele lucruri, nu ai putut sa fii aici pentru mine, insa simt ca nici macar nu te'ai straduit sa o faci.
Te urasc! Dar in acelasi timp te iubesc la nebunie si e aiurea totul fara tine. Nimic nu mai are sens.
Am dat tot ce am avut mai bun din mine. Acum a ramas... nu stiu ce a mai ramas...

Trying to exorcize the past...

Sunt 100% calma.
Azi mergeam pe strada si pentru prima data am observat minele oamenilor: pe fata unei femei vad afisat un rictus; un baietel pasea serios, ca un soldat, cu mana inlantuita in cea a mamei lui; o adolescenta cu machiajul sters arata de parca i'ar fi murit mama (desi cred ca plangea din cauza vreunui cretin); un barbat mergea afectat si se uita permanent in fata.
De ce sunteti asa stresati? De ce nu zambiti? Uitati de tot ce va afecteaza - macar o clipa - si zambiti; viata merge inainte.
E drept ca relatia prin care am trecut m'a schimbat radical, dar imi place cum m'am schimbat. Nu stiu... parca ma simt in sfarsit eu. Interiorizata, dar eu. Am ingropat trecutul si incerc pe zi ce trece sa il omor... Iar acum zambesc. E totusi minunat ca gasesc motive sa zambesc, e minunat ca am trecut mai departe.
Am si eu o viata si am dreptul sa ma bucur de ea si sa o traiesc cum vreau...
I'm Ok now...

I'm so sick

Se petrec atat de multe inauntrul meu incat nici nu stiu exact cum sa scriu ce anume se petrece. Simt ura, multa ura, ma simt satula de tot rahatul din jurul meu, dar simt si durere care ma macina.
Hmmm... Poate e doar e depresie stupida. O fi ea depresie stupida, insa e putin ciudat ca in tren sa'mi bag castile in urechi si sa ascult o melodie care mi se parea mult prea violenta pentru mine. E putin ciudat ca imediat dupa aceea sa incep sa plang si sa simt nevoia sa urlu de durere. Imi doream ca trenul sa nu se mai opreasca, sa nu mai ajung acasa, sa nu ma mai duc niciodata la scoala, sa nu mai ies niciodata din trenul acela; imi doream ca ''sora mea'' sa fie si ea pe acolo.
Poate doar m'am descarcat. Poate...

Nimeni.

Nimeni nu stie sa zambesca mereu. Nimeni nu stie cate lacrimi au cazut cand nimeni nu te-a vazut. Nimeni nu stie sa aduca un rasarit de soare in inimile tuturor doar cu un suras. Nimeni nu stie unde povestea ta se incheie. Nimeni nu stie cat de minunat e sufletul tau. Nimeni nu stie sa fie… ca tine.
Nimeni nu stie ca viata ta nu e chiar atat de roz. Nimeni nu stie ca te ranesti usor. Nimeni nu stie ca tu iti ascunzi suferinta. Nimeni nu stie sa te pretuiasca. Nimeni nu stie sa fie… ca tine.
Nimeni nu stie ritmul inimii tale. Nimeni nu stie cum e sa sfarsesti in intuneric. Nimeni nu stie cum e sa ai foc inauntrul tau. Nimeni nu stie fiecare stralucire din ochii tai. Nimeni nu stie cate lacrimi s-au topit pe buzele tale. Nimeni nu stie sa fie… ca tine.
Nimeni nu stie de cate ori ai cazut la pamant, dar te-ai ridicat, ai renascut din cenusa. Nimeni nu stie de cate ori ai simtit nevoia sa fii consolata dar nu a fost nimeni langa tine. Nimeni nu stie sa fie deosebita, asa cum esti tu. Nimeni nu stie sa fie… ca tine.

Urasc sa'mi simt patul gol in iernile reci. Urasc faptul ca unele persoane nu au incredere in ceea ce zic. Urasc momentele cand unii imi spun ca sunt nebuna (la propriu). Urasc ochii verzi. Urasc varza. Urasc sa mi se spuna ca eu nu pot fi sensibila si ca nu pot sa plang (Chiar vreti sa plang in fata voastra si sa va arat cat de slaba de inger pot fi?!). Urasc faptul ca nimeni nu lupta pentru mine. Urasc oamenii cu zeci de fete. Urasc adultii care pretind ca stiu totul. Urasc momentele cand imi doresc sa apara o gaura de nicaieri si sa ma inghita cu totul.
Urasc sa iubesc, dar iubesc sa urasc.
In ultima vreme imi urasc viata. Urasc tot ceea ce ma inconjoara. Uneori vreau sa fiu pur si simplu singura. Doar eu cu mine...
Insa dupa aceea realizez ca am nevoie de persoanele pe care le iubesc... Si pe care nu vreau sa le pierd. Insa... se intampla ca acele persoane sa nu fie aici pentru mine. Si asta doare cel mai mult.

Same shit. Different day.

- Mami... da' unele nuci nu le pot desface. Unele le desfac asa usor, dar cu celelalte ma chinui o gramada si abia le desfac...
- Pai nucile sunt ca oamenii!
- Cum adica?
- Pai unele nuci sunt mai ''handicapate'' (ce ciudat mi s'a parut ca suna acel ''handicapate''), unele se deschid foarte usor si poti scoate imediat samburii din ele, unele se deschid foarte greu... La fel ca oamenii.

Dar vezi tu, eram doar o pustoaica atunci cand mi s'a spus asta si al dracu'... n'am inteles nimic! Abia azi mi se deschid ochii. Pana acum am trait in bezna totala.
Si ce morala are pana la urma faza cu nuca? Faptul ca oamenii se pot inchide inauntrul lor si doar cu forta ii mai poti ''deschide''. La fel cum am facut si eu.
Acum cand scriu ceea ce simt ''iese din mine'' ceva cat decat frumos, dar cand vorbesc nu ma pot exprima, sau nu vreau sa ma exprim. Sunt atat de rece... Atat de distanta... Atat de demonica... Atat de nebuna... Atat de neinteles...
Hai ca nu'i greu, bai... Sunt doar o nuca mai incapatanata. Iar daca eu vreau sa nu ma deschid, nu ma deschid.
Ghici cui dedic tot ce am scris pana acum? Mamei. Celei care m'a facut sa simt ca viata e un iad. Celei pe care o urasc pentru ceea ce a facut din mine. Dar totusi... celei care m'a nascut si are grija de mine.
Dar nu te stresa, mama. Intr'o zi vei ramane fara mine. Vei fi fericita atunci?