Viata e ciudata.
Cu totii devenim prosti cand ne indragostim, cu totii incercam sa ne traim visele care parca se incapataneaza sa nu se implineasca.
Daca ne ranim trebuie doar sa luam o pauza si apoi sa continuam sa luptam.
Nu trebuie sa ne temem pentru ca ranile se vor cicatriza si in cele din urma cineva o sa le sarute... Iar ranile o sa dispara pentru totdeauna. Pentru ca orice e posibil in viata.

Libertate

De foarte mult timp nu am mai avut o zi atat de relaxanta... Pe la pranz, dupa ce am luat masa, m’am urcat frumos pe bicicleta si am pornit in expeditie sper... necunoscut. Singurica, singurica am strabatut un drum neasfaltat si plin de praf, un drum pitoresc si boem care m’a facut sa zambesc si mi’a umplut plamanii cu oxigen si sufletul cu fericire. M’am lasat purtata de vant si de picaturile de ploaie care se izbeau de genunchii si de obrajii mei... Era racoare, o racoare care iti da fiori reci si te face sa simti ca in secunda urmatoare iti vei lua zborul. Libertate…
Intreg campul era acoperit de trifoi cosit, iar intreg aerul era inmiresmat si dulceag. Rotile bicicletei goneau intr’o viteza ametitoare… Eram atat de vrajita de ceea ce se afla in jurul meu incat nu mai tineam cont de timp, de viteza, de mine insumi. In spatele bicicletei se forma praf, mult praf, asemeanea unei cenusi care pluteste… Vantul imi patrundea prin haine si ma gadila placut, iar parul nu’si mai gasea locul…
Nu m’au deranjat deloc vantul puternic si ploaia, ba chiar mi’au placut. Am mers vreo doua ore zambind fara vreun scop anume. Ma simteam libera. singura… Ma simteam ca un vulcan in mijlocul furtunii... Ma simteam stapana lumii “calare” pe’o bicicleta, conducand vantul, apa, cerul...

Nervi de primavara de George Bacovia

Melancolia m-a prins pe strada,
Sunt ametit,
Oh, primavara, iar a venit...
Palid, si mut...
Mii de femei au trecut;
Melancolia m-a prins pe strada.


E o vibrare de violete:
Trece si Ea;
As vrea,
Dar nu pot s-o salut;
Oh, si cum a trecut,
Într-o vibrare de violete.


Nimicnicia m-a prins pe strada;
Am adormit.
Oh, primavara, iar a venit
Pal, si uitat...
Vals funebru, departat.

Melancolia ma tine-n strada.

Ma aflu intr'o casa goala... Stau impietrita intr'un loc si privesc, dar nu stiu ce privesc. In spatele meu se aud pasi... Parca ar pluti ceva, dar in acelasi timp se aud fosnete. Cand incerc sa intorc capul sa vad cine e nu reusesc. Ceva ma tine in loc. Imi vine sa plang, dar nici asta nu pot...Gura mi se intredeschide. Schitez un rictus. In jurul meu se aude un strigat ascutit, strigat care defapt a iesit dinauntrul meu. Ecou... Ecou... Ecou...
Dintr'o data totul se intuneca incet. Vad doar pene albe si mici care plutesc in jurul meu. Imi vad corpul care parca straluceste... Imi privesc fascinata mainile... Vad fiecare particica de piele, fiecare vena prin care imi clocoteste sangele, fiecare os... Dar stai! Ce se intampla cu degetele mele?! de ce nu le mai vad?!! intunericul din jurul meu le inghite incet. Simt durere.
Intunericul musca din mine cu dinti nevazuti... Sangele imi tasneste din ce a mai ramas din mainile mele, apoi totul dispare undeva... Nu stiu unde.
Imi privesc picioarele... Inchid ochii pentru ca NU vreau sa mai vad! Aud soapte... soapte... soapte... Corpul mi se raceste brusc. Totul e un haos.
Incep sa nu imi mai simt corpul. Simt ca sufletul meu pluteste pe penele albe din jurul meu. Simt ca'si ia zborul si ca ma paraseste. "Stai! Stai! Stai!" De ce strig cat pot de tare, dar nu se aude nimic?! Strigatul iese dinauntrul meu, dar nu'l mai aud...
Corpul nu mai exista. Intunericul s'a hranit cu el. Intunericul mi'a savurat fiecare particica de carne, fiecare picatura de sange. Si ce a mai ramas? Nimic.
Sufletul pluteste stingher. Cauta lumina. Isi cauta locul. Dar ce poate sa faca atunci cand neputinta il cuprinde si simte ca e singur si ca va ramane asa pe veci? Nimic. Nu mai e nimic. Totul s'a pierdut. Intunericul s'a hranit cu tot. Totul e un nimic.

Singuratate

Singuratatea mi-e intotdeauna
Si pretutindeni buna-nsotitoare,
Asemuindu-mi sufletul cu luna
Care inghiata viata cum rasare.

Miscarea-n jurul meu incetineaza.
Se micsoreaza uliti si cetate,
Si oamenii trecand pe la amiaza
Au ganduri si cuvinte departate.

Cui sa-i vorbesc de nu stiu ce ma doare?
Cine s-asculte sufletul e-nstare
Cu degetul trecut in cingatoare,
Fara sa-mi ceara sa-i vorbesc mai tare?

Tu pricepeai din gest. Intr-o privire
Pastrai comoara ce-mi lipsea
Si cunosteai si din inchipuire
Ce bolti de cer vegheau deasupra mea.

Dar cand venea s-asculte indoiala
La usa-ntredeschisa catre vis,
Imi auzeam pantoful si podeaua ...
Si-atunci stiam ca usa s-a-nchis.

Tudor Arghezi - Pasul dulce

Sunt prost dispusa... Ma simt atat de inutila incat nu'mi mai gasesc rostul in viata. Ea a mia oara in ultima vreme cand ma simt singura. Ma simt singura si goala pe dinauntru. Nefericita. Simt ca nu a mai ramas nimeni in jurul meu... Ca m'au parasit toti. Of, al naiba, ce am? Acum de ce plang?!
Nu mai inteleg nimic. De ce mai traiesc? Pentru ce? Pentru cine? Cu ce scop? Simt ca nimeni nu ma poate ajuta.
Defapt ar putea cineva, dar nu poate fi langa mine acum; deci am ramas singura. Eu cu mine. Aud ecourile sufletului meu. E placut si ciudat sa vorbesti cu tine insuti. Macar ai un confident care te intelege. Oarecum.
.....................................................................................
Imi dau seama ca am privit in gol pentru un minut. Si ca nu mai stiu la ce m'am gandit. Sunt... ciudata. Neinteleasa. De ce unele persoane ma arata cu degetul, rad pe seama mea, isi bat joc de mine pe fata? Ma doare.
Ma doare singuratatea. Ma bate gandul sa'mi iau viata... Dar nu! Nu! Nu! Nu!
Sunt multi cei care te iubesc, desi tu nu'ti dai seama. Capu' sus, copilo! O sa treci peste! Esti o luptatoare.

Scrisoare de adio.

Ti'am mai scris pana acum, si parca n'ai bagat de seama. Ai citit, ai zambit si ai lasat totul in ceata. Dar nu'ti voi mai scrie de acum. iti promit ca n'am sa'ti mai obosesc ochii intunecati cu cuvintele mele asteprnute pe'o simpla foaie. Asta e ultima scrisoare care iti va mai increti fruntea perfecta.
Ma intreb de nenumarate ori de ce s'a terminat asa, ca atunci cand intrebi la o inmormantare de ce a murit raposatul; ca si cand n'ar fi acelasi lucru ca a murit de pneumonie, cancer sau calcat de masina. Stiu ca e vina mea, imi reprosez ca nu am reusit sa iubesc fiecare particica din tine, ca nu am reusit sa deschid carapacea de cristal din jurul inimii tale.
Credeam ca esti Fat-Frumos pe cal alb, dar acel Fat-Frumos pe care credeam ca l'am gasit s'a transformat intr'un cavaler cu armura impenetrabila. Nu o sa incerc sa ma mai plang ca am suferit. M'am schimbat. Am invatat ca n'am dreptul sa traiesc decat realitatea, chiar daca ma nemultumeste. Am vrut si am luptat sa ma schimb. Am plecat de langa tine, m'am rupt, m'am smuls cand te iubeam mai mult, cand imi era mai greu. Si uite ca supravietuiesc! Credeam ca am sa ma ofilesc fara tine. Zadarnic am incercat sa topesc "piatra" pentru ca oricata daruire am pus in ceea ce am avut totul a fost de prisos.
Pentru mine dragostea noastra, a mea, era totul, iar pentru tine numai o parte echilibrata si integrata a vietii. Eu m'am aruncat in dragostea asta ca un betiv fara judecata. E vina mea, bineinteles. Dar prbabil ca nu vad eu bine lucrurile. Poate ca te'ai implicat si tu, poate ai iubit fiinta inocenta care zace in mine, insa n'ai luptat pentru mine. Vezi tu, dragostea e ca un ring de box: sentimentele pure si adevarate lupta cu nepasarea si neimplicarea. In cazul nostru a castigat partea mai putin roz si pozitiva. Iti repet, n'ai nici o vina; vina e a mea pentru ca iubeam un om care nu exista.
Lacoma am fost numai de tine, de trupul tau, de ceea ce se afla in interiorul trupului tau. Nu ma multumeam cu ce primeam, iti ceream. Ca o cersetoare. Nu m'am gandit o clipa ca e nedemn sa cersesti. Cand vorbeam, te ascultam; orice banalitate mi se parea mare lucru fiindca eram acolo sa o ascult, facea parte din tine.
Iti multumesc ca m'ai educat, ca m'ai invatat cum sa traiesc si sa gandesc. Dupa ceea ce am trait noi doi mintea mea s'a maturizat, ochii mi s'au deschis si am renuntat sa mai fiu materialista si sa iubesc banalitatile fara valoare. Am incetat sa caut baiatul perfect; baiatul care m'ar fi putut plictisi usor. Gasisem deja baiatul imperfect, pe tine, dar e vina mea ca nu m'am multumit cu "firimiturile de la ospatul la care fusesem invitata". Eu voiam totul.
Si'acum, o ultima rugaminte: inchipuie'ti ca am murit si ingroapa'ma ca pe toti mortii. Eu te'am plans, te mai plang si acum; plange'ma si tu o zi, doua, cat crezi ca merit, in inima ta echilibrata si lumea ta perfecta; si apoi ingroapa'ma, termina cu tot. Fa asta in chip de multumire pentru ca ti'am fost pansament atunci cand ti'a fost mai greu. Multumesc. Pentru tot. Adio.

Amorteala

Sunt impietrita in vid.
Mirosul de flori moarte ma inunda

Frunze aurite plutesc biciuite de vant;
Plutesc in jurul meu ca o tornada de aur topit

Privesc hipnotizata acest vis feeric,
Privesc cu ochi de demon si nu inteleg...

Si nici n-o sa inteleg vreodata.

Insecta

Pe’o banca din parc… Eram prost dispusa. Nimic nu parea ca ar putea sa repare asta. Inca mai sunt prost dispusa, de aia scriu asa.
Mi’am privit mainile si pe una dintre ele se afla o “ganganie: de culoarea lamaii. De obicei indepartez “ganganiile” cu cealalta mana, dar nu si in momentul acela. Ma holbam la ea. Simteam ca in parcul acela, pe banca aceea, pe intreg pamantul eram doar eu si gaza. Eram fascinate sa vad cu cata meticulozitate isi curate antenele, sa’i vad ochii minusculi care parca erau lipiti de restul corpului. Era agila si rapida. Stand acolo si privind’o m’am gandit ca ea are norocul sa calatoreasca oriunde isi doreste, sa stea pe orice deget are chef si sa zboare cand se plictiseste sa “examineze imprejurimile”. Mi s’a parut asa draguta… Asa mica si sensibila… In momentul acela am iubit acea gaza. Oricat de ciudat ar suna. Am simtit ca lucrurile mici si neinsemnate fac viata perfecta. Oricat de imperfecta ar fi viata mea, o simpla gaza a facut’o perfecta pentru 30 de secunde.