”Între multe alte lucruri, tu erai pentru mine și o fereastră prin care puteam privi străzile. Singur n-aș fi putut”. - Franz Kafka

A căzut scrum pe cartea deschisă a vieții mele. Pagina s-a colorat în cenușiu. Am alungat scrumul cu o respirație și a căzut pe o cută a rochiei tale. Ai clipit des, parcă speriată. Mi-am stins țigara în palmă. Am luat cu două degete scrumul de pe rochia ta, l-am dus spre buze, l-am introdus în gură și l-am înghițit. Ochii mi s-au colorat în cenușiu. Ți-am sărutat gura întredeschisă, iar gura mea s-a umplut de cafea. În cafea pluteau doi ghiocei.
- Nu știu unde suntem, mi-ai zis.
- Nu mai contează asta. Nu ne mai întoarcem. Verde?
- Verde. Dacă ne-am pierdut?
- Suntem împreună, nu ne-am pierdut. Ne-am găsit. Suntem mai acasă decât întotdeauna.
- Dacă o să vreau să mă întorc?
- Nu cred că ți-e dor de nonsens.
- Nu, e perfect aici.
- Vezi? Hai să ne înălțăm.
M-ai luat de mână și ți-ai trecut degetele printre ale mele. Artificii în sânge.
- Nu am mai simțit pe nimeni așa cum te simt pe tine.
- Și nici nu vei mai simți, mi-ai spus, serioasă.
Te-am privit în hăul, întunericul din ochi și am văzut tot universul, dar, în același timp, nu am văzut nimic.
Un chibrit s-a aprins și a ars până la capăt. În timpul acesta, noi am ars mai tare ca orice foc aprins în mijlocul pustietății.
Îmi dădeai senzații atât de noi, dar parcă te cunoșteam dintotdeauna. Oare câte vieți mi-am mai petrecut cu tine?
Mi-a curs sânge din peniță. Ți-am lins vârful unei unghii și m-am otrăvit pe veci. Otrăvit? Am înnebunit în tine.

M-ai inspirat în tine. Sunt în siguranță acum.