Am scris si am rescris. Am subliniat si am taiat. Simt ca tot ce am scris pana acum am scris degeaba. Am recitit totul si pare inutil. Pare material pentru foc. Oare ceea ce scriu va insemna ceva pentru cineva?
De multe ori n'am fost complet lucida cand am scris. Doar am scris. Eu nu scriu cu creierul, ci scriu cu sufletul. Deseori sufletul meu e ratacit. Ori descompus. Mi'am pierdut mintile? Unde duce nonconformismul meu? Unde duc confesiunile mele, care ar trebui pastrate pentru mine pentru ca fac parte din viata mea privata? Unde...?
De s'ar sparge cerul in bucati si ar cadea pe noi... De m'ai asculta macar odata... De mi'ai spune de ce taci atunci cand trebuie sa vorbesti, sa urli...
Tu esti asa... Eu sunt altcumva... Vezi macar cat de diferite sunt universurile noastre? Stiu ca vezi, dar nu vrei sa recunosti.
M'ai intrebat de ce continui, de ce te'am ales... Pentru ca n'o sa mai am niciodata asa ceva. Pentru ca ne certam des si din porcarii, dar am nevoie de asta... Monotonia ma sufoca, iar cu tine nu am asa ceva. Ceea ce avem noi e unic. Nu am mai avut niciodata asa ceva si nici n'o sa mai am, dupa cum am mai spus odata. Nu vreau sa pierd asta.
Sa va mai povestesc ceva. Mergeam pe strada. Era intuneric. Orasul era luminat de becuri, lumini din magazine si masini. Era liniste. Era dimineata, foarte dimineata. Era frig. Erau copaci pe marginea drumului. M'am vazut pentru cateva secunde intr'unul dintre copaci, luandu'mi zborul si cazand, cu aripile frante, zdrobindu'mi corpul de asfalt. Imi vedeam corpul catapultat de vreo masina.
Acum... Acum e intuneric in camera si eu imi pipai cicatricile. Unde sunt acum? Unde imi e sufletul?
Mi'am plantat in cap ideea ca trebuie sa fiu indiferenta. Insensibila. Nu trebuie sa mai am sentimente. Trebuie sa inchid totul. De fapt nu. Trebuie sa sterg totul. Sa fac sa dispara. Trebuie sa neg ceea ce sunt. Trebuie sa ma schimb in totalitate. Schimbarea a inceput de multa vreme, acum vreau sa se finalizeze. Simt ca sunt aproape. Aproape de a fi altcineva. Mi s'a spus ca nu e bine sa fac asta. Ai uitat ca eu nu fac lucruri bune? Ca pe mine ma atrage raul? Ai uitat cat ma doare sa fiu asa? Ai uitat...? Imi fac rau cu mana mea.
marți, 27 noiembrie 2012
In ultima vreme ma simt obosita fizic si psihic si incapabila de a mai citi si scrie ceva. E aiurea rau....
In noaptea asta nu am chef de tine, nu am
chef de nimeni. Nu am nevoie de prieteni, iubiti, iubite, amici… Oameni, in
general. Vreau sa dispara toti.
Simt ca orice am facut pana acum pentru
cineva a fost in zadar. Degeaba m’am chinuit sa cunosc anumite persoane. Degeaba
m’am lasat cunoscuta. Totul e fara rost acum. Sunt plictisita. Imi simt
sufletul batran, vechi, aproape mort. In rest nu simt nimic. Fara sentimente. Fara
senzatii. Fara simtul realitatii. Dar nici nu visez. Umblu pe ata intre corp si
suflet. Sufletul cam si’ar dori sa se desprinda de mine. Si… l’as lasa sa plece…
Asa i’as da drumul…
Si vorbesc cu tine, un tine abstract. Si te
mint. Pentru ca eu defapt am nevoie de cativa oameni. Exact in secundele astea.
Nu vreau sa vorbesc. Vreau doar sa stau. Cu ochii inchisi. Lipsita de somn. Ascultandu’i.
Asta m’ar face sa ma simt putin vie. Viata lor ca un vulcan care erupe in
fiecare zi ma face sa zambesc usor ironic. Eram si eu asa, candva. Dar a trecut
mult timp de atunci. Eram mica. Uneori ma intreb daca o sa revin la starea aia.
La viata. Nu am multe sanse…
Sunt vanatoare de fericire. Sunt tovarasa de
joaca cu moartea. Insa… In noaptea asta nu vanez nimic, doar stau.
Noapte buna, alora care dorm! Eu va veghez
din intuneric, cu sufletul atarnand de manecile camasii.
vineri, 16 noiembrie 2012
"Sick of crying. Tired of trying. Yes, I'm smiling! But inside I'm dying..."
