vineri, 3 mai 2013

Niste randuri






O să scriu şi eu o postare mai lungă, aşa, mai „la sentiment”, cum n-am mai scris demult.
Înainte de toate, vreau să le mulţumesc tuturor celor care m-au citit, mă citesc şi mă vor citi. Respect, oameni buni (şi răi şi oricum aţi fi)!
Aşa... Vreau să spun, cu mâna pe suflet, că m-am săturat de tot. Mi-e lehamite de oameni şi de neoameni.
Vreau să plec într-o călătorie, fără bilet de întoarcere. Na, poate că facultatea o să mă ajute cu schimbări and shit, dar eu vreau schimbări de ordin sufletesc.
Mai sunt şi în perioada aia căcănie de adolescenţă spre maturitate. În 8 fac 19 şi n-am niciun chef (de parcă aş putea stabili dacă se poate sau nu să împlinesc 19 ani). Timpul fuge ca nebunu.
Şi ce-am realizat eu în anii ăstia? Mai nimic. În curând, pentru cei care nu ştiu, am de gând să public o carte. O să fie criticată şi, normal, o să-mi pese de critici şi o să le pun la suflet. „Care suflet? Ai tu aşa ceva?”, ar spune o fiinţă imbecilă, care nu mă cunoaşte şi nici măcar nu îşi dă silinţa să o facă. 
Dar să revin la “urăsc totul”. Urăsc perioada asta în care am intrat. Nici măcar nu realizez ce mi se întâmplă, dar nici nu prea vreau să realizez. E mai bine aşa, să fiu naivă şi să nu-mi mai fac griji pentru orice. Când nu ştii care-i faza cu tine… E cel mai bine pentru sufletul tău! Adică e cel mai bine iniţial, dar cu cât amâni momentul în care ştii că eşti iaar în depresie, cu atât e mai dureros când te loveşte în moalele capului acea “realizare”.
Mă rog… Ce e trist e că îmi cam piere cheful de orice. Iubesc şi, în acelşi timp, urăsc omenirea. Nu s-a schimbat nimic în privinţa asta. Îmi iubesc prietenii mai mult decât mă iubesc pe mine. Ei sunt cei mai importanţi! Dar restul oamenilor… Nu mai am chef, frate, nu mai am chef… Nici pe stradă nu mai suport să îi mai văd. De aia, de fiecare dată când ies din casă, ies doar cu căştile în urechi şi cu privirea împlântată în pământ.   
Poate c-am fost cam incoerentă, dar nu-mi pasă.
Cel mai mult îmi doresc să iubesc şi să fiu iubită. Clar nu vreau jumătăţi de măsură. Vreau totul sau nimic. Dacă nu primesc totul... mă întristez al dracului de mult. Aş vrea să naufragiez în inima cuiva şi să rămân dracului acolo. De pe acum încep să caut ceva veşnic, o iubire de aia mare, care să ţină până când o să dau colţul şi-o să mă întâlnesc cu tata (cu dracul, pentru necunoscători). Ai de gând să îmi oferi toate astea, a? Sper că da, că dacă nu, o să cad în ceva urât de tot şi nu ştiu cât de uşor o să pot să mai ies.
Când am început postarea aveam de gând să scriu multe, dar, în ultima vreme, mi se blochează creierul şi nu pot să mai scot din mine tot ce simt. Mă închid în mine, poate. Poate...
Cred că asta-i tot. Mă scuzaţi dacă v-am făcut să pierdeţi timpul citindu-mă. Sper doar că a meritat să o faceţi.
V-am lăsat, cu drag, a voastră Ciudăţică.

Peace and Love.





6 comentarii:

  1. Acordă timpului timp. Dai cu capul in peretele fericirii. Nu intra în depresie, măi... Va veni şi rândul tău..

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am acordat timpului timp; asta fac de când m-am născut :) Şi intratul în depresie e foarte greu de controlat.
      Zici că va veni şi rândul meu... Să sperăm că va fi cât mai curând!

      P.S. Anonimii mă intrigă...

      Ștergere
  2. Ce vrei să spui prin asta? Cum adică te intrigă? Rândul tău va veni atunci când îţi este sortit.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Îmi trezeşte curiozitatea :) Şi nu cred în destin.

      Ștergere
  3. De ce nu crezi in destin?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu destinul hotărăşte ce urmează să faci tu în viaţă, ci TU. Tu îţi poţi face viaţa cum vrei tu, nu eşti coordonat de nimeni. Deci nu exista destin, nu eşti destinat pentru nimic. Tu îţi faci viaţa, nu ţi-o trăieşti "după cum ţi-e destinul".

      Ștergere