Îmi plăcea să scriu. Îmi doream să scriu. Îmi doream ca într-o zi să scriu o carte, să devin o scriitoare. Ăsta era visul meu.
Dar visul s-a pierdut în ceață, în nimicuri... Credeam că am descoperit în sfârșit viața. Credeam că adevărata viață se ascunde în spatele unei țigări, a unui fum dintr-un bât ”fantastic”, într-o băutură colorată sau incoloră, într-un club fițos.... Credeam că viața e pe bune doar când ești mișto. Nu, nu ești mișto, ești doar un ratat care s-a pierdut în fum.
Când începi să te pierzi, nimic nu pare să mai aibă sens... Te afunzi și mai tare în nimicurile ”mișto” și ajungi într-un abis înspăimântător. Te prinde frica din urmă. Nimic nu te mai face fericit. Îți vine să plângi, să urli... Te zbați și mai mult în vicii, vrei mai mult, crezând că doar asta te poate face fericit... Te pierzi, te pierzi atât de ușor... Nimic nu e mai dureros decât să realizezi că te-ai pierdut pe tine.
Nu renunța la visuri. Niciodată. Rămâi curat și cu mintea limpede. De nu faci asta... întoarcerea e al naibii de grea.