Nimic nu e veșnic, dar eu mă iluzionez că poate să fie.

Nu îmi e frică de nimic, în afară de singurătate, care îmi bate acum la fereastra spartă a sufletului. S-a spart din cauza zilelor în care îmi venea să urlu de durere pentru că îmi lipseai incredibil de mult.
Doamne, am reușit să ajung să iubesc pe cineva... Genul ăla de iubire care îți intră în suflet ca un uragan. Genul de iubire pe care o simți doar odată în viață. Acum... îmi vine să îmi dau jos pielea de pe mine pentru că aștept de așa mult timp să pot să strâng în brațe persoana pe care o iubesc. Aștept, aștept, aștept... Așteptarea doare.

Oare dacă îmi strâng lacrimile și ți le trimit prin poștă, împachetate în cealaltă jumătate din sufletul meu - jumătate care a rămas după ce ai rupt o jumătate din mine și ai luat-o cu tine - oare atunci o să poți să înțelegi cât de multă nevoie am de tine? Aș putea să trăiesc și fără suflet, dacă știu că e la tine.

Gata, gata! O să încerc să nu mai vorbesc despre asta. Poate doar gândesc prea mult și dramatizez.