marți, 12 noiembrie 2013

Multe-s inutile

”Simt că ar trebui să se deschidă sub mine un gol mare și întunecos, care să mă înghită pentru totdeauna într-o noapte de veci.” - Emil Cioran - Pe culmile disperării


Care-i rostul meu aici până la urmă? Nu sunt fericită în prezentul în care mă aflu. Nu îmi place facultatea la care sunt pentru că nu e ceea ce mi-am dorit. Nu-mi plac multe și e inutil să le enumerez aici.
Am o singură prietenă, restul sunt doar amici și cunoștiințe. Elena.
Îmi lipsește foarte mult cineva, cu care mi-e teamă că nu voi mai relua legătura vreodată. Nu-mi ajunge să vorbesc indirect cu acea persoană și mor de ciudă că nu pot face nimic mai mult. Chiar dacă aș vrea să o fac, m-ar refuza. Am încercat, încercat și iar încercat. Inutil. Păcat...
Despre un subiect mai delicat și mai intim nu vreau să vorbesc aici. E doar între mine și acea persoană și e de ajuns. Măcar acela e singurul lucru care nu mă ”nefericește”.
Trebuie să mă gândesc bine ce voi face cu viața mea de acum încolo...
Oare dacă voi dispărea definitiv va fi mai bine? Voi face fericit pe cineva? Îmi va fi mie mai bine? Nu am de unde să știu.
Voi încuia ce a rămas ascuns în mine și nu voi lăsa să iasă ceva afară. Nu mă simt pregătită să mă eliberez de gânduri. Oricum, toate sunt lucruri mici, nimicuri neimportante. Mintea mea le concepe ca fiind importante, cruciale, grave, când de fapt ele sunt foarte ușor rezorvabile. Inutile.
Sufletul meu e un oraș atât de mare, în care mă pot pierde atât de ușor... Dacă vei vrea să intri și tu în el poate te vei pierde și tu... Așa că mai bine nu... Nu acum... Nu... Nu știu...

Sunt pierdută, dar știu unde mi-e locul. Din păcate încă nu e momentul. Va trebui să aștept... Va trebui să aștept.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu